Ion Lazu

Cristian Sima, ajuns acum la deplina maturitate artistică, nu se dezminte în temeinicia abordărilor sale picturale, și ni se înfățișază, la această expoziție, al cărui aspect de sinteză nu putea să ne scape, anume cu lucrări care să-l reprezinte cu adevărat și să-l individualizeze printre confrații de breaslă.
Ne prezintă nu în primul rând pictură ca atare, ci mai ales grafică.
Și fapt este că în sine această alegere nu a dat greș, căci poate grafica lui Cristian Sima este cea care îl singularizează în breaslă. Grafica sa nefiind nicicum tărâmul unor jocuri și tatonări, ci dimpotrivă, o abordare mai strictă privind obiectul dintotdeauna al artei grafice: omul ca atare, insul generic, redus la esențe, înfățișat în contexte relevante – în cazul nostru, în raportare la celelalte arte primordiale: muzica mai ales !
A nu se uita acest aspect definitoriu: pictura lumii a început cu grafica, – nici nu se putea altfel ! – și așa se face că avem în patrimoniul cultural al lumii tot ce s-a mai păstrat din preistorie și din antichitatea clasică: contururi, siluete umane, atitudini definitorii – iar în privința asta grafica nici nu a progresat prea mult, de la origini și pînă astăzi, tocmai pentru că de la început a țintit să ne dea esențialul despre om…
Așa că, în grafică, părând că te întorci la originile artei, de fapt te afli în chiar miezul devenirii sale.
În cazul lui Cristian Sima, avem printre altele, memorabilul ciclu de grafică: Muzicanții, o suită întreagă: oameni și instrumente muzicale (tradiționale ori inventate, din spațiul carpatin ori de pretutindenea, în beneficiul ideii de Muzică!).
Or, ce vedem? (Dar s-ar putea să fim pe un traseu eronat, ceea ce însă în cazul de față mai puțin contează, câtă vreme noi dorim să punem în pagină o idee, probabil inevitabilă: că în prezența instrumentelor muzicale, insul interpret se despersonalizează, el transcende determinării sale individuale, devine mesagerul unei partituri care nu-i mai aparține, căreia de data asta el îi devine dependent…)
Rămâne în prim-plan numai Melodia, iar individualitățile se volatilizează: capetele muzicanților dispar, doar mâinile ocupă prim-planul, de-o expresivitate vecină cu adorația – ele au un ce fabulos, parcă din sfera magiei, și nu doar atât, ci se constituie în personajele principale, daterminante, iar prin contrast, picioarele (plasate la antipod, în sine profane, reprezentând alteritatea), noduroase cu deosebire, anti-muzicale prin excelență, etc., se sprijină parcă pe altceva decât solul profan și, în fapt nu fac decât să asigure un ritm al cântării…
Nu ne vom mai mira că instrumentele sugerează tendința de zbor, desprinderea de lumea reală, cum prea bine spunea criticul de artă Luiza Barcan într-o cronică recentă: „oniricul, fantasticul, dar și spiritul ludic”.
Ciclul Muzicanților , desfășurat pe orizontala peretelui, este întretăiat pe verticală de un altul, din cinci elemente, acesta reprezentat prin măști de argilă arsă – mi-am amintit de minunatele Târguri de ceramică Cocoșul de Horezu ! – în care primul element, cel de sus, este esențializat, liber de orice adaosuri ale civilizației, pentru ca următoarul și următoarele în jos să se încarce de ”câștiguri” ale perioadelor istorice, până a deveni supraîncărcate, năpădite de adaosuri din seria futilităților, care le copleșesc și le despersonalizează în ultimă instanță.
Poate că nici n-ar mai trebui altă lecție despre zădărnicia zădărniciilor privind sensul astei lumi.
Cristian Sima, din speța mai rară a oamenilor ce nu se grăbesc, nici nu supralicitează, artist prin har, sever cu sine, autoironic și onest, ne spune prin arta sa doar ceea ce e strict necesar ca să înțelegem „ce e rău și ce e bine”, vorba poetului național Eminescu, adus aici în discuție numai din nevoia de repere tutelare.
Felicitări, aplauze.
Și încredințarea că vom câștiga în lupta vieții și a artei numai ceea ce nu este de pierdut.

Ion Lazu – Scriitor


About Author

Bogdan Simeanu

VG

Căutați pe site:

Vizitatori unici începând cu 01.05.2015

14570

Share with your friends

Traduceți »